Acum câteva zile, mi-a cerut un plic unul dintre colegii mei de apartament. M-am uitat prin jur, îi dau unul de la Enel, de abia venise ultima factură. Îmi zice că nu e bun și se duce să caute o papetărie de unde să cumpere. Când am aflat că vrea un plic alb, simplu, mi-am adus aminte, zâmbind, de următoarea întâmplare:
Un domn bine, la vreo 50 de ani, intră într-un magazin mixt, de cartier. Se uită în stânga, strâmbă puțin din nas, apoi aruncă o privire în dreapta, urmată de aceeași expresie facială. Mai rotește puțin ochii prin magazin și, într-un final, își face curaj și se adresează vânzătoarei:
– Sărut-mâna, doamnă, aveți plicuri?
– Bună ziua. Da, avem, de care doriți?
– Un plic normal.
– Păi, de care, că avem mai multe feluri.
– Unul normal, doamnă, alb să fie!
– Mai mic, mai mare, doriți să îl puneți la poștă?
– Nu, doamnă, vreau un plic nici prea mic, nici prea mare, să nu scrie nimic pe el și să fie neapărat alb!
– Plic de mită?
– Da, doamnă!
– Păi așa ziceți, domnu’!
eu am auzit o continuare altfel:
– dar ce vreti sa faceti cu el?
– sa scriu o scrisoare!
– ah…
Și scrisoarea începea ca o dedicație, nu? Adică „Din partea lu’…”
Râd încontinuu de vreo 5 minute. Mă întreb ce se întâmpla dacă tipul zicea că vrea să dea cuiva mită.
Plicul ala din imagine nu e bun ca il desfaci greu. Iti dai seama ce greu dadeau mita oamenii pe vremea aia? Mai ales ca nu intra bancnotele neimpaturite in el…
Păi plicurile de mită nu se lipesc, nu?
acum se practica pliantele/revistele..e mai subtil!:))
Pingback: Rușinea de a fi bine îmbrăcat în autobuz | bunescu.ro | un blog de Ionut Bunescu