Deși, în România, Aperol Spritz e văzut mai mult ca un cocktail pentru femei, băutura portocalie este la mare căutare de vreo trei ani încoace. Îmi place, recunosc, și beau fără a mă gândi la prejudecățile privind Aperol Spritz-ul. E la limita de amărui acceptată de mine, deci e ok, refreshing și slab alcoolizat, numai bun pentru o seară caldă de vară. Dar de un an încoace am o nouă pasiune: cocktail-ul Hugo!
Am fost sâmbătă la Liberty Parade, unde s-au strâns vreo 70.000 de oameni, așa că rețelele au început să dea rateuri, cum se întâmplă la orice eveniment aglomerat. La fel e și pe Arena Națională la meciuri/concerte și la orice alt eveniment unde se strâng cel puțin câteva mii de oameni. Celulele releelor, care deservesc zona respectivă, nu fac față. E simplu și logic, dar nu înțeleg de ce nicio rețea nu s-a gândit până acum să rezolve asta.
Mi-am cumpărat aseară o cutie de praline Mozart (favoritele mele, marțipanian for life!) și când s-o devorez pe prima, obsev că are un aspect albicios la exterior. Mă uit din nou la data de expirare, reținusem bine, ianuarie 2015. Deci WTF, sunt expirate sau nu?
Salut, sunt Ionuț, am aproape 28 de ani și niciun tatuaj. Asta trebuia să se schimbe astăzi, atât pentru mine, cât și pentru Diana mea. Nu, ea n-are tot 28 de ani :p Așa… și aveam noi programare la 12:30 la Famous Tattoo, studio unde lucrează băieți de care auzisem că ar fi buni, au tatuat multe vedete, prețurile lor păreau la fel de ok. Mbun, am sunat încă de acum o lună pentru a ne putea face o programare într-o sâmbătă, așa că rămăsese astăzi la prânz.
Nu înțeleg de unde atâta ură pentru câștigătorul/toarea Eurovision-ului, chiar nu înțeleg, e doar un concurs de muzică unde câștigă cea mai bună piesă, ce e așa anormal, aiurea sau mai știu eu ce? Nu m-am uitat la niciuna dintre semifinale, așa că nu auzisem de “femeia cu barbă” până joi. Am căutat imediat melodia donșoarei Conchita Wurst, am dat play și după aproape un minut am zis: Damn, cât de bună e piesa, sigur câștigă Eurovision-ul! Asta deși nu ascultasem nicio altă piesă din concurs, cu excepția melodiei interpretate de Paula Seling și Ovi.
Am tot văzut tabere pro și contra grațierii lui Gigă Popescu și mi-am adus aminte de o pățanie din copilărie. Provin dintr-o familie simplă, cu ambii părinți muncitori la o fabrică ce-avea să fie închisă prin privatizare, ca mai toate fabricile din România, de altfel. Nu mi-a lipsit nimic, niciodată, am avut tot timpul cele necesare și nimic mai mult. Am început să muncesc de la nici 16 ani și să fiu corect, așa m-au învățat ai mei, să nu fur, să nu-mi doresc bunul altuia, să respect cele 10 porunci și altele pe care, probabil, orice părinte a încercat să i le insufle propriilor copii.
Pentru că atunci când Diana mea își dorește ceva, fac orice, m-am dat peste cap și tocmai am rezolvat-o cu tricoul la care visa, cel cu Pusheen și a lui felie de pizza. Am procedat mai puțin ortodox, pentru că pe site-ul oficial din SUA tricourile sunt Out of stock mai mereu + ca e și puțin complicat cu datul comenzii și cu mărimile tricourilor (nu au XS, de exemplu). Așa că atunci când un coleg își lăuda soția că desenază bine de tot și că pictează diverse personaje din desene animate, pe hainele fetiței lor… mi s-a aprins beculețul.
Nu, nu lipsește niciun [P] din titlul, pentru că nu este un articol publicitar, ci unul scris din inimă stomac. Am, de cam o lună, vreo patru poze, cu ciocolată, aruncate pe desktop și tot îmi spun că azi scriu articolul despre cum un simplu ambalaj văzut într-un magazin m-a aruncat direct în trecut, cam pe la 6-7 ani, când n-aveam ochelari, dar nici prea mulți bani de buzunar.